Saşii de pe strada mea

                                                                    imagini om bun


Mi-a plăcut foarte mult articolul scris de Dan Tapalagă în 7 noiembrie 2008.

M-am nascut si am crescut printre sasi intr-o comuna dintre Sibiu si Copsa Mica. Mi-i amintesc. Martz iesea la poarta inainte sa traga de opt. Cu miinile impreunate la spate, privea usor adus in fata, in susul si in josul strazii. Nimeni nu-si aminteste sa-l fi vazut fara sort. Un sort albastru, curat, care facea pereche buna cu un chipiu negru. Nimeni nu si-l aminteste fara chipiu. El, Martz, iesea primul.
Cateva case mai sus, inainte sa traga de opt, incepea sa miste la geam, dupa tablele de lemn, o naframa neagra: batrina lui Gunther. Nu stiu nici azi cum o chema si nimeni nu stie sa-i fi spus altfel decit batrana lui Gunther. Isi lungea gatul pe fereastra si se holba, ca si Martz, in susul si-n josul strazii. Pina sa traga de opt, strada se umplea cu sasi iesiti la porti si apoi, cind clopotele incepeau sa bata, strada se umplea cu vaci, mugete si balegar.

Putin mai devreme, pe la cinci, exact in dreptul bisericii, Fritz descaleca de pe bicicleta si o impingea oblic in sus, spre casa. Nu cobora niciodata mai sus sau mai jos pentru ca de 40 de ani venea de la fabrica pe bicicleta, intra cu avint din soseaua principala pe strada, iar elanul luat de pe asfalt ii ajungea, intotdeauna, pina la biserica, unde incepea urcusul.
Uneori, in zilele de leafa, se prabusea de pe bicicleta inainte de gardul bisericii. Cadea de mai multe ori si, in orice caz, i se intimpla mult dupa cinci. Atunci il ajuta Martha sa-i care bicicleta ca sa nu-l vada Martz, nici domnisoara Hanni, care la 70 de ani tot domnisoara era si iesea, ca toti sasii, la poarta inainte sa traga de opt. Simbata si duminica clopotul batea la 9 si la 12, cind sasii intrau si ieseau din biserica, iar la cinci fix se insirau pe bancile din fata caselor.
– Gendoch, gendoch, strigau un fel de „buna ziua“ in saseste.
As putea sa va povestesc mai departe si sa va spun ceva despre Martin, sasul gras in maieu alb, cu un inel de chei atirnat de pantaloni, cheile de la turnul bisericii inalt de 30 de metri. Acolo sus, in glob, batranii ne poveteau noua copiilor ca stau ascunse comori de aur.
Pazea gradinile cu trandafiri si castanii din curtea bisericii, iar la opt fix deschidea turnul ca sa traga clopotele. Cit era el de gras, Martin tasnea de dupa poarta injurind de mama focului si arunca dupa noi, copiii, cu tot ce-i pica in mina, daca ne prindea pe gard sau atirnati prin copaci dupa castane. As putea sa va spun mai multe povesti cu sasii de pe strada mea, dar strada, cum sa spun, strada mea nu mai e ca inainte.
Trage si acum de opt. Pana iarna trecuta, mai tragea pentru Martz. El, ultimul sas, mai iesea uneori in poarta cu miinile spanzurate pe linga sortul albastru, cu privirile ascunse sub chipiul negru. Azi, la poarta lui cu bolta inalte, din curtile strajuite cu ziduri ca niste mici fortarete, nu mai iese nimeni.
Mai sus, acolo unde se zarea batrina lui Gunther cu naframa ei neagra, tablele de lemn raman inchise, iar pe Fritz n-o sa-l mai vedeti descalecind, jos, in dreptul bisericii. Batrana s-a dus iar despre Fritz nu mai stiu nimic. 

Clopotul sparge si acum linistea la opt – dooong, dooong, dooong – pe o strada goala, fara vaci, mugete si balegar. Bate si pentru domnisoara Hanni, care face suta si tot domnisoara este, dar nu mai iese de mult la poarta sa povesteasca despre tineretea ei mancata in Siberia.
Dupa marele exod, intre zidurile caselor cu bolti si porti inalte au ramas ceilalti, intr-o liniste macabra si fara ritualuri, ceilalti, familii multe si murdare, cu puradei la portile cazute.
Imi amintesc de strada mea din Transilvania de aici, din campia fara de sfirsit, din Sudul plat si cenusiu, unde satele sunt cu totul altfel: un pustiu umplut cu case, dezgolit de trecut, cu oameni fara ritmuri si radacini, oameni cu talpi de vant.
Iar aici, cum sa spun, aici nu trage niciodata de opt.


2 comentarii:

  1. Aceeasi tristete o am si eu: Mutti la care am petrecut atatea si atatea vacante, la Rasnov, a plecat in RDG si i-am pierdut urma. Degeaba mai trec prin Rasnov, nu mai seamana cu ce stiam eu ... nu mai miroase la fel, nu mai arata la fel, zgomotele nu mai sunt acelasi, gradinile si casele acelea impunatoare s-au paraginit, sunt prea putini sasi care sa mai mearga la biserica ... e tare trist ...
    Oana

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Este pacat.
      Peste ani doar strazile late, cu iarba in fata casei, portile inalte de lemn, cat vor mai fi si ele si bineinteles bisericile, ca simbol al maretiei treculului vor ramane.
      De ajuns pentru a hrani nostalgia.

      Ștergere