Gânduri şi peisaje de toamnă

                                                              

Biserica fortificată din Biertan - Bierthalm kirchenburg - Sibiu

                                                

Totul a început la Răşinari, prin care, în drum spre Păltiniş, am trecut acum 12 ani. Străzile mici cu case vechi,  frumos decorate şi sentimentul că istoria, aici,  poate fi respirată, mi-au trezit curiozitatea. Au urmat alte călătorii prin Mărginimea Sibiului şi mai târziu prin localităţile săseşti de pe valea Hârtibaciului şi din podişul Târnavelor.
Pentru mine, un inocent locuitor al Vechiului Regat, uimirea a fost imensa, probabil pe măsura ignoranţei, însă in timp, am incercat să văd şi să aflu cât mai multe despre această parte a Transilvaniei, marcată de conlocuirea de sute de ani a saşilor si a românilor.

Cetatea medievală Slimnic - Stolzenburg

                                                     imagini: om bun

Cu ceva timp în urmă, în drum spre Biertan, printre vechile aşezări săseşti, am ajuns în Slimnic.
În faţă, pe colina Burgbäsch ce domină aşezarea, se văd ruinele unei cetaţii cândva impunatoare.

Slimnicul se află pe şoseaua ce leagă Sibiul de Sighişoara, aşezată la marginea fostului Scaun al Sibiului, înainte de dealurile care-l despărţeau de Scaunul Mediaşului. Prima atestare documentară a localitaţii datează din anul 1282, sub numele dat de coloniştii saşi, Stolzenburg (Cetatea Mândră), când părintelui Reinaldus de Stolchumbrecht i se confirma de către Vatican drepturile de protopop.

Valea Cernei - Cascada Vânturătoare, Cheile Ţâşnei

                                                 
Din nou pe valea Cernei.
Poteca spre cheile Ţâşnei începe odata cu intrare în Caraş pe lângă pensiunea Dumbrava şi urcă greu (de fapt cred că eu am urcat greu!), prin pădure, aproape o jumătate de oră. Urmează cheile pe o potecă de piatră, cu hăul în dreaptă şi peretele abrupt în stânga. Nu-s lungi, au mai puţin de două sute de metri.
De sus se vede întreaga vale şi peste drum vârful Arjana din munţii Cernei. Şoseaua e un fir subţire. Trece un camion cu lemne, pare o jucărie. Peste tot în jur e numai piatră şi din loc în loc, parcă nefiresc, pe stânca aproape perpendiculară, sunt înfipţi copacii. Mă întreb cu ce se hrănesc. Ăsta-i este pinul negru bănăţean, un fel de minune a naturii. Monşer, curat din piatră seacă!

Prin grădina Edenului - Cascada Beuşniţa, Ochiul Beiului, Cheile Nerei

                                             

Spre Cheile Nerei se ajunge dinspre Oraviţa, prin Răcăşdia, Ciuchici şi apoi Potoc. Mai jos e o hartă. De aici până la Podul Beiului sunt doi-trei kilometri. Până aici drumul e asfaltat. De aici începe Rezervația Cheile Nerei.
Dacă mergi spre stânga, pe un drum neasfaltat accesibil cu maşina, se ajunge la pescarie, de unde, pe jos prin pădure, după vreo jumătate de oră de mers apare lacul Ochiul Beiului, iar câteva sute de metri mai sus cascada Beuşniţa.
În dreapta încep Cheile Nerei şi cale de douăzeci de kilometri. din aval spre amonte urmezi firul apei.
Tot de la Podul Beiului se poate ajunge în Sasca Montană, pe potecă, prin calea numită La Tunele. Aici sunt şase tunele relativ scurte, în forma trapezoidală, asemănătoare cu cele din mina romană de la Roşia Montană, săpate de locuitori în vechime pentru a scurta distanţa.
Mult verde, aer curat, linişte, ciripit de pasărele, clipocitul apei, albastrul uimitor şi pe deplin surprinzător de la Ochiul Beiului. Beţie de culori.

Sasca Montană - La Moara Veche

                                                    

Un loc deosebit, departe de zgomotul oraşului, foarte departe.
În jur, pe o distanţă de aproape o suta de kilometrii nu se aude forfota citadină a marilor urbe. Din mersul maşinii fur imagini. Văd mici cătune, doar căteva pâlcuri de case, Ciuchici, Macovişte, Mogodinţ, Potoc...
Sunt aşezări de oameni simpli, surprinşi de viteza timpului, încremeniţi de vremuri, primindu-şi doar rolul rămas liber, cel de privitor. Ar putea fi doar o impresie.
 

Morile de apă din valea Rudăriei - Eftimie Murgu

                                                   

Pornesc din Herculane spre Caranşebeş şi după dealul Cornea la prima   intersecţie, mă abat din drumul principal pe şoseaua spre Anina. De   aici începe Ţara Almăjului, o depresiune prizonieră între munţi,   Semenicul, Aninei, Locvei şi Almăjului înghesuind-o din toate părţile.  De  fapt izolarea transcende geografiei. Fără cale ferată, fără oraşe,  fără  activitate industrială, cu o comună, Bozovici, ca şi capitală a   almăjenilor, lucrul pământului a fost şi a rămas principală   ocupaţie. Drumul până la Rudărie e o desfătare. Cu multe fâneţe, păşuni,   lunci, livezi aşezate ca într-un puzzle îndoit peste dealuri, cu   ocolişuri line ale şoselei şi cu un potop de culori de toamnă timpurie. Încântător!