luni, 25 octombrie 2010

Negoţul în Bucureştiul de altădată


Am citit despre Bucureşti, aşa cum apare el din articolele apărute în săptămânalul "Realitatea Ilustrată' din anul 1935 şi iată ce se scrie despre "Uliţa Colţii" şi despre negoţul bucureştean de acum 250 de ani.

"După cum spun bătrânii, era o adevărată sărbătoare, pe pieţele Bucureştilor, sosirea carelor cu marfă de la Lipsca. Abia în primul an al domniei lui Carol-Vodă s-a construit cea dintâi cale ferată, Bucureşti-Giurgiu, care -pe aleea Dunării- punea în legătură cu Apusul. Până atunci călătorii veneau de la Bucureşti cu poştalionul, iar mărfurile se aduceau cu carele cu boi.
Pe vremea lui Cuza-Vodă nu era nici un kilometru de cale ferată. Bătrânul morar Assan, a trebuit să construiască diferite poduri solide, peste râuri, când a adus în ţară primul motor greu, cu aburi, pentru moara întocmită de dânsul pe şoseaua Ştefan cel Mare.Toate aceste care cu mărfuri ale toptangiilor, ca şi vaporul minunat al lui Assan (de la care a rămas până astăzi numele a trei străzi de prin partea locului: strada "Vaporul lui Assan"), toate aceste vehicule erau aduse întâi la Caravansaraua domnească pentru vămuire.

                                          Moara lui Assan

După cum spune V.A.Ureche, Caravansaraua, înainte de 1778, era vagabondă, mutându-se din loc in loc, pe diferite maidane dimprejurul Târgului de Sus şi Târgului din Năuntru.
Egumenul de la Colţea, om deştept, avea pe aceea vreme un maidan. destul de întins, pe locul ocupat azi de aripa dreaptă a Spitalului, cam pe unde e expoziţia de fructe...maidan care se întindea, poate şi dincolo de Bulevardul ce a fost croit după războiul din 1877. Egumenul a clădit acolo nişte odăi, pe care le-a închiriat Marelui Vameş, care a hotărât ca din acel moment, Caravansaraua să nu se mai strămute mereu pe toate maidanele, ci să rămână aci stabilă
[...]  din strada Colţii, carele cu mărfuri erau aduse la Hanul Sfântului Gheorghe Nou, unde toptangiul -boier mare faţă de cei care vindeau cu paralâcul- dădea sfoară în târg căîn cutare şi cutare zi se vor desface lăzile cu marfă, după vămuirea lor. Era atunci o adevărată bursă în jurul carelor. Toptangiul, cu catastiful în mână, era înconjurat de negustorii cei mici. Se vindea marfa cu preţul pe care-l hotăra el, după învoiala făcută cu ceilalţi toptangii, pentru care-şi dedeseră şi zapise la mână unii altora. Un adevărat cartel! -după cum observă Gion în "Istoria Bucureştilor". De crâcnea negustoraşul şi zicea că e cam scump, toptangiul nu-i mai dădea deloc marfă, ba-l "făcea mojic, ori budală" (cuvânt de origine turcească - prostănac sau nauc).
După asta, vechiul angrosist îşi muta pana de gâscă în calimara de la brâu, făra să-i pese de văicărelile şi rugăminţile celor refuzaţi de dânsul şi scria lăzile pe numele altor negustori, grav şi impasibil, ca un judecător de la Divanul Sultanului."


Sursa "Bucureştiul interbelic - 1935"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu