Peştera Gheţarul de la Focul Viu - Apuseni (VIII)

Şi am ajuns la ultima scenă a călătoriei din Apuseni.

Ne grăbim pentru a vedea gheţarul la orele prânzului.
Atunci razele pătrund prin hornul din tavanul peşterii şi se aşează deasupra gheţarului, ce pare astfel o mică vatră de foc.
Îmi închipui o lupă în calea soarelui, deasupra frunzelor uscate.
Aştepţi doar să se ivească vâlvătaia.

Urmăm poteca ce începe din drumul forestier şi după mai puţin de o oră de mers prin pădure ajungem la peşteră. Traseul nostru s-a intersectat cu cel ce ajunge la peştera Zăpodie şi cu cel spre Pietrele Galbenei.

Vremea e frumoasă, numai potrivită pentru drumeţii.
Nu suntem singurii călători, e mare agitaţie prin pădure, parcă-i defilarea de 1 mai.
Gălăgie, entuziasm, dureri de picioare, multe cuvinte în limbi străine.

Intrarea în peşteră este doar o văgăună prin pădure.
Nimic nu te face să bănuiești măcar că sub noi este un imens munte de gheață.
E doar o movilă mai înaltă şi o pantă ce coboară lin sub pământ.

Păşim cu grijă pe treptele de lemn, cam putrede şi alunecoase ale scării până la balustrada ce ne spune că aici trebuie să ne oprim.
Temperatură a scăzut brusc spre zero grade.
Sunt două încăperi, cea mare adăposteşte în mijloc partea vizibilă a gheţarului.
Peştera nu are mai mult de o sută cincizeci de metri lungime.

Ți se taie respiraţia. În închipuire pentru că vezi cum și-a rânduit natura formele, nimic nu-i întâmplător. Dar şi în realitate pentru că simt cum îmi îngheaţă răsuflarea.
Am uitat de cele treizeci şi ceva de grade de afară.
                                               

Calea de întoarcere spre Cluj mi s-a părut că nu are sfârşit.
Drumul e greu, o mare parte din el este doar drum forestier. Mai față se lucrează pentru modernizare În Padiş am întrebat cabanierul dacă se poate circula spre Huedin şi răspunsul a fost afirmativ.
Primii trei kilometri au fost îngăduitori cu maşina noastră, însă ce a urmat...

La un moment dat mă gândeam să mă întorc şi să reformulez întrebarea:
- Se poate ajunge la Huedin pe drumul ăsta, cu maşina, chiar şi atunci când nu conduci o Tatra?

Următorii zece kilometri i-am parcurs cu sentimentul că poate am greşit drumul, că ne afundăm în pădure.
În singura intersecţie ce ne-a apărut în cale nu erau indicatoare. Am dat cu banul şi am ales drumul spre stânga.
Până la Ic Ponor nu am întâlnit ţipenie de om, aşa că nu am ştiut dacă am ales bine.

Regiunea e superbă, un tărâm neprihănit de oameni cu drujbele lor. Doar natura, cu puterea ei, a culcat la pământ porţiuni mari din pădure acum câţiva ani. Dar asta nu se pune.

În Doda Pilii neliniştea a dispărut. Suntem într-un cătun cu şase case şi câteva cabane de vacanţă, însă mergem pe drumul cel bun.
Ciudat nume are aşezarea asta. Mai târziu am aflat şi obârşia lui.
Demult, aici s-a statornicit primul locuitor. Se numea Pila şi a avut un urmaş, Doda.
Aşa că locul s-a numit simplu, Doda Pilii.

În Răchiţele se află una din cele mai frumoase cascade din România, Voalul Miresei, dar am lăsat pentru altă dată vizitarea ei.
De aici şi până în Huedin drumul e floare la ureche şi asta datorită minunatei invenţii numită asfalt.

Hărţi                           
click pe imagine pentru a mări